Dalila de Mihai Vârlan – recenzie

Am așteptat cu sufletul la gură această minunăție iar atunci când a apărut am respirat-o ca pe aer. Îmi amintesc ce emoții aveam, mai ales că știam încă din primăvară că domnul doctor urolog Mihai Vârlan a scris două cărți (una din ele pe când avea 17 ani și cea de-a doua, adică aceasta de față, pe la 22). La lansarea cărții m-am așezat timidă în primul rând și am așteptat cu o nerăbdare cruntă să o țin în mână și să o savurez.

Nu bine am ajuns acasă, deja începusem să o citesc. Mi-a luat 2 zile să o termin, fiindcă între timp mai aveam și alte treburi și plus de scris la ale mele. Ceva mă tot chema spre această minunăție așa că abia așteptam seara să mă pun la citit.

Povestea este pe jumătate adevărată fiind scrisă din experiența de viață a autorului. Aici a fost și mai mare mirarea, fiindcă încercam să deslușesc, care o fi partea reală și care cea ficțională.

Raul este un doctor rezident în București, ce își pune tot felul de întrebări privind fidelitatea soției lui.

”Era evident că mă înșeală. În această seară, izbucnirea nervoasă a soției mele îmi dovedise acest lucru cu prisosință. Nu fusese vorba totuși de o răbufnire, ci mai degrabă de o secusă psihică, de un tremur nervos al mușchiului facial, de o clipre rapidă, iritantă a pleoapei. Ce-i drept, nu se desconspirase ușor, ci rămăsese calmă la întrebarea mea, paradoxală dintr-un anume punct de vedere:

– Spune-mi Liana, mă înșeli?”

Ușor, pătrundem în universul interior al lui Raul, în suferința lui psihică în care se află și descoperim povestea lor pe bucăți. Astfel, suntem conduși spre detaliile întâlnirilor lor, cum se cunoscuseră la Revoluție și se ascunseseră într-o baracă albastră, apoi s-au reîntâlnit peste ani, la o petrecere, unde Liana avea apucături ciudate vizavi de el, iar apoi întâlnirea de la metrou, toate numite coincidențe.

Încep o relație de iubire, într-un sfârșit, când Liana se lasă sedusă de personalitatea, carisma și sensibilitatea lui Raul.

” Sufletele noastre se căutau mereu, se atrăgeau prin intermediul unor câmpuri telepatice, eminamente psihice, greu, poate chiar imposibil de explicat. Aveam aceleași gânduri în aceleași momente, trăiam în locuri diferite senzații similare, încercam sentimente identice fără să fi vorbit în prealabil. Ne simțeam mereu, ne completam reciproc, ne ghiceam uneori chiar gândurile cum nu mi se mai întâmplase din copilărie când mama dăruia contur gândurilor mele nerostite.

Spuneam deodată același lucru. Completări celeste, reciproce, relații probabil nepământești, rare, date pe undeva de o potrivire, de o uniune astrală, metafizică dar în același timp reală, palpabilă și vie.”

Romanul oscilează între momentele de iubire dintre cei doi, munca la spital a lui Raul și întâlnirile cu profesorii și colegul său Alin, care este un personaj cheie. Cei doi se iubesc dincolo de rațiune, de emoții, de viață și petrec clipe adorabile împreună. La un moment dat însă, Liana primește o bursă în Washington, SUA, ea fiind studentă la Litere. Despărțirea fizică de ființa iubită îi provoacă dureri insuportabile, sufletești și trupești totodată.

”În dimineața plecării am stat îmbrățișați preț de câteva ore bune.

Nu-mi amintesc nici acum ce am avut să ne spunem (probabil mai nimic fiindcă emoția era prea mare dar cine spusese că prietenia se naște atunci când tăcerea dintre doi oameni este plăcută?).

Nu ne doream nimic altceva decât să ne simțim unul pe altul, să ne atingem, să ne cufundăm în celălalt, să ne inspirăm până la saturație.”

Liana stă 4 luni la Washington, timp în care comunică cu Raul prin scrisori. Emoționante, sensibile, pline de durere și dor, descoperim o Liana mai profundă, mai delicată.

”Iubitul meu,

Cât de frumos poți exprima în cuvinte simfonii sufletești de proporții. Cel mai important lucru din lume e ca cineva să te iubească doar pentru că ești tu. Pentru că ești unică!

Dragule, cel mai important lucru din lume e că mă iubești tu. Sunt ”eu” doar dragostea ta mă face incomparabilă, Raul, altfel ce-aș mai putea fi?

Totul, vei fi spunând și-ți dau dreptate. Însă fără tine, n-aș mai fi unică, m-aș pierde în banal. ”

Reîntoarcerea ei provoacă emoții puternice, palpitații și bucurii nemăsurate. Curând Raul o cere de soție și cei doi se căsătoresc, cu ajutorul prietenului comun, la care s-au reîntâlnit a doua oară.

Revenind în prezent, eroul nostru continuă să se întrebe, dacă relația lor chiar a ajuns la apogeu sau nu. Mai e ceva de spus? Sentimentele mai există? Vă las pe voi să descoperiți căci mie îmi plânge sufletul doar când mă gândesc la final. Teribil de emoționant!

E puțin spus, dacă mi-a plăcut romanul, l-am trăit odată cu personajele și am murit în momentele de deznădejde. Simt că pentru autor este mai mult decât o poveste, este viața lui transcrisă în poveste, lucru care poate bulversa pe oricine care a trăit o astfel de iubire adevărată. L-a scris la 22 de ani, probabil dintr-o durere crâncenă, rezultând o uimitoare capodoperă. E clar că are talent și că Dumnezeu i-a oferit darul cuvintelor și a poveștilor. De aceea sper ca muza să-l viziteze mai des și să ne bucure inimile și cu alte povești la fel de frumoase.

Vă las cu un alt citat, vorbe spuse de un doctor de familie a lui Raul, care mi-au plăcut enorm și sper să faceți tot posibilul să citiți această carte. Aștept și comentariile voastre!

”- Însă….dragostea e poate cel mai frumos pictor din câți au existat vreodată. Ea, spuse șoptit, colorează atât de intens, are niște culori atât de vii, de amețitoare. 

Și treci de la una la alta fără să-ți dai măcar seama, deși pe măsură ce le schimbi ele devin tot mai frumoase, mai atrăgătoare, tot mai nuanțate ca într-un vârtej nebunesc. Le schimbi, le schimbi mereu gândind că următoarea va fi tot mai aprinsă și cu toate astea cu fiecare mutare te apropii tot mai mult de sfârșit. Pentru că nu știm niciodată să ne oprim. Evoluția ei parcurge o zonă roz la început și simțim că nu e destul, deși e atât de bine. Rozul capătă nuanțe tot mai închise, mai puternice, mai incitante până devine roșu. 

Respiră greu, obosit și continuă:

– Dragostea intră atunci în marea beznă a deznădejdii. ”